Bucuresti

Povestea lui Sasa, Miini cuminti. Copilul meu autist, spusa de Ana Dragu

Povestea lui Sasa, Miini cuminti. Copilul meu autist, spusa de Ana Dragu

Detalii

Categorie
Stiri Cultura
Modificat
acum 2 ani si 11 luni
Vizualizari
396

Voteaza & Distribuie

Descriere

Povestea lui Saşa, Mîini cuminţi. Copilul meu autist, spusă de Ana Dragu

• „Este o carte profund altruistă, care îşi poartă cititorul din cea mai neagră depresie spre hohotele de rîs cele mai autentice şi mai sănătoase, un dar pe care Ana Dragu îl face celor care trec prin aceeaşi experienţă. Eu am învăţat enorm de la ea, am învăţat despre dragoste şi recunoştinţă.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

Bazată pe o poveste reală, Mîini cuminţi. Copilul meu autist semnată de Ana Dragu, cu o prefaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu, spune povestea lui Saşa de la diagnosticare pînă în prezent, cu toate incertitudinile şi temerile, dar şi cu bucuriile şi progresele făcute pas cu pas. Cartea apărută la Editura Polirom, în colecţia „Ego-grafii”, este disponibilă din această săptămînă în libăriile din ţară, cît şi pe www.polirom.ro.

Ana Dragu, poetă şi jurnalistă, a aflat în 2006 că fiul ei suferă de autism cînd acesta avea doi ani. De atunci, s-a documentat continuu şi s-a implicat activ în recuperarea lui.

Mama şi fiul învaţă treptat să comunice unul cu altul şi se plimbă ore în şir noaptea pentru că băiatul are insomnii severe. Ana îi cîntă „La mulţi ani” pe muteşte fiindcă el are auz absolut şi percepe diferit sunetele. Împreună cu Maria, cea care îl însoţeşte la grădiniţă, Saşa plimbă timp de cîţiva ani un balon invizibil prin oraş, iar Aria, sora lui mai mare, ştie cum să-i fie mereu alături. În urma şedinţelor de recuperare, el învaţă să scrie şi să citească la vîrsta de cinci ani şi este integrat cu succes la şcoală.

Ana Dragu este jurnalistă, fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei Autism Europa Bistriţa. A înfiinţat Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ” Bistriţa şi 2 Elefanţi. Revistă despre autism, prima publicaţie periodică de această specialitate din România. În perioada 2001 2009 a lucrat în presa locală şi centrală. A publicat peste 100 de articole despre autism şi două volume de poezie, Păpuşa de ceară (2008) şi Păzitoarea (2012). Are doi copii, unul dintre ei fiind diagnosticat cu autism.

Fragment

Saşa nu s a ridicat de trei zile din pat. Are 6 ani şi zace cu un album uriaş de arhitectură gotică pe care îl îmbrăţişează tandru.
— Aşa, pe mine n ai vrut să mă laşi să te ţin în braţe aseară, da’ pe ăsta!!!...
— De asta îmi place! Şi mă ţin de el pentru că îmi curg degeţelele.
De fiecare dată cînd face febră îmi trec prin faţa ochilor multiplele ocazii în care am ajuns la doctor. De la prima: cînd am intrat – el complet detaşat, noi îngrozitor de speriate – în curtea clinicii de neuropsihiatrie infantilă din Cluj. Eu cu inima n gît, Saşa relaxat, cu umeraşul lui de companie. Mai bine de un an a refuzat să iasă din casă altfel decît cu umeraşul albastru în mînă. Profesorul Ursu a fost nevoit să coboare în curtea spitalului pentru că, dacă de ieşit ieşea din casă cu umeraşul, în spaţii noi nu îl puteai face să intre nici cu macaraua. Am dat cu toţii cîteva ture în jurul clădirii, urmărind un Saşa cu umeraş care nu avea nici cea mai mică tentativă de interacţiune, şi i am spus despre listă: am făcut o listă, noi. De fapt două liste. Eu am făcut una pe care am scris ce mi se pare în neregulă cu copilul, iar mama mea şi soţul ei au făcut altă listă. Apoi le am confruntat. Erau peste 20 de puncte în care observaţiile noastre coincideau şi alte cîteva în care, fără să se suprapună, ne au alarmat. Sper să nu fie...
— L aţi lăsat la televizor?
— Nu.
— Vă răspunde cînd îl strigaţi?
— Ăă, uneori se uită la mine.
— Ia, strigaţi l, să văd şi eu.
— Saşa, Saşa, Saşa!
S au întors jumătate din pacienţii pitici din curtea spitalului, dar el nu.
— Arată cu degetul?
— Nu, dar mai întinde mîna. Îmi dau seama ce vrea pentru că ţipă. Se duce în zona de interes şi ţipă.
— Şi cum ştiţi ce vrea?
— Păi, îmi ia mîna, aşa, ca pe o lingură, şi mă ghidează să iau, de exemplu, apa de pe bufet.
— Vreun cuvînt?
— Nu, nici unul.
— Bine, putem să l băgăm înăuntru să l vadă şi un psiholog?
— Putem încerca.
Dacă am mai fi insistat mult, probabil că ar fi smuls cadrul uşii, aşa abitir se proptise cu mîinile larg desfăcute în canat. După o oră aveam scrisoarea medicală şi indicaţiile de terapie de recuperare: autism infantil. Îmi pare rău, autism. Şi probabil şi retard mintal, deşi are privirea inteligentă.
De atunci, cuvintele astea mi au zburat din gură în direcţia unui părinte năucit de cel puţin 150 de ori şi nici eu nu am fost în stare să le dau o aură mai liniştitoare. Autism. E ca o loterie. Nu vă pot spune cum va fi peste cîţiva ani. Dar vă pot spune cu certitudine că intervenţia la vîrsta asta e esenţială. Timpurie şi intensivă. Adică minimum 40 de ore pe săptămînă. Succes!