Bucuresti

Puterea corupe, iar puterea absoluta corupe in mod absolut: Ungaria lui Orban, de Paul Lendvai

Detalii

Categorie
Stiri Cultura
Modificat
acum 2 luni si 5 zile
Vizualizari
14

Voteaza & Distribuie

Descriere

Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut: Fragment din Ungaria lui Orbán, de Paul Lendvai

Sub aparenţa democraţiei, Viktor Orbán conduce Ungaria cu o mînă de fier. Drumul său spre putere nu a fost nici scurt, nici lipsit de obstacole, dar în 2010, cînd Fidesz – organizaţia de tineret independentă pe care a fondat-o în 1988 împreună cu cîţiva studenţi, devenită între timp un partid de dreapta conservator – a obţinut victoria în alegerile legislative, Orbán a ajuns în centrul scenei politice. Următorii ani au dovedit în repetate rînduri că noul „om puternic” de la Budapesta nu poate fi oprit din mersul său spre un regim autoritar nici de opoziţia politică, nici de societatea civilă. Între timp însă, statisticile referitoare la economie, politică, instituţii guvernamentale, cercetare şi alte domenii esenţiale arată un declin al Ungariei în comparaţie cu alte state postcomuniste...

Mai multe, în volumul Ungaria lui Orbán, de Paul Lendvai,istoric şi comentator politic,fost corespondent pentru Europa de Est al Die Presse și Financial Times în perioada 1960-1982, apărut la Editura Polirom, în traducerea Mariei-Magdalena Anghelescu.

Fragment din volum
Victoria copleșitoare a Fidesz a însemnat o cotitură în istoria politică a Ungariei. Faptul că, din cauza incapacității lor de a guverna, a implicării în numeroase scandaluri de corupție și a luptelor facționale aproape permanente, socialiștii suferiseră un dezastru este confirmat de toate investigațiile operatorilor de sondaje. O prognoză deosebit de sumbră asupra perspectivelor de viitor ale partidului a rezultat din răspunsurile date de tinerii între 18 și 29 de ani. Numai unul din zece votase pentru MSZP. În același timp, radicalii de dreapta ai partidului Jobbik au putut câștiga 18‑23% din voturile acestei grupe de vârstă.
Rezultatul alegerilor a fost un mesaj fără nicio ambiguitate și plin de consecințe pentru țară: având în vedere preponderența de 80% a mandatelor forțelor dreptei și extremei drepte în Parlament, cu „revoluția sa de succes la urne” (în limba maghiară, sintagma sună mai pregnant: Fülkeforradalom) aclamată de suporteri, Viktor Orbán putea să-și pună acum rapid în practică ideea de a crea un „câmp central de forțe politice” sub masca partidului victorios, Fidesz. În această acaparare a puterii absolute, niciun pericol nu‑l mai putea ameninţa pe Orbán în viitorul apropiat, decât, eventual, din dreapta. Următorii șase ani au dovedit în repetate rânduri că noul om forte al Ungariei nu putea fi împiedicat (și cu atât mai puțin oprit) din mersul său inexorabil spre un regim autoritar nici de opoziția politică, nici de societatea civilă.
Cel mai bun cunoscător al noului prim-ministru, biograful său citat deja de atâtea ori, József Debreczeni, a formulat mai devreme decât majoritatea comentatorilor un avertisment cu privire la urmările oportunismului fără scrupule și ale poftei nesățioase de putere și bani a lui Orbán. În epilogul celei de-a doua biografii, extinse, acesta scria: „Deținând majoritatea constituțională, el își poate transforma acum mandatul într-o inexpugnabilă fortăreață a puterii. N-ar trebui să avem nicio îndoială că Orbán va exploata fără inhibiții și complet puterea căzută în mâinile sale”. Schimbările în structura puterii și în structura socială efectuate într-un ritm fulgerător după victoria fulminantă în alegeri au confirmat pe deplin previziunile sumbre ale lui Debreczeni, ironizate de mulți ca fiind alarmiste.
După „fapta istorică a națiunii maghiare”, cele două treimi din Parlament au aprobat textul unui „Manifest al Cooperării Naționale”, care a fost afișat în toate birourile (protejat cu sticlă, într-o ramă de 50 × 70 cm). Discursurile pompoase ale prim-ministrului și ale acoliților săi, precum și declarațiile onctuoase de la sărbătorile naționale erau menite să facă limpede pentru mase importanța „revoluției de la urne” și să le cucerească entuziasmul pentru noul sistem. Cu o mână de fier au fost măturate din cale toate garanţiile democratice și frânele constituționale instituite în 1989‑1990. Prim‑ministrul Orbán se lăuda în discursul său de încheiere a primei sesiuni a noului Parlament că „centrul său național” a făcut în 56 de zile mai mult decât guvernul social‑liberal în opt ani.
Cel mai aspru critic al său, József Debreczeni, a respins discursul despre „Sistemul de Cooperare Națională” ca pe o „falsificare a istoriei construită numai pe minciuni”. Cele 2,7 milioane de voturi rezultate pe lista Fidesz reprezentau în realitate cu puțin peste jumătate din voturile reale, aproximativ o treime din electorat și un sfert din populație. Deci, spunea el, cu greu putea fi numit Fidesz purtătorul „voinței nedivizate a națiunii maghiare unitare”. Dar, oricât de justificate, aceste clarificări nu pot fi luate literal, tocmai pentru că în 1994 MSZP obținuse și el, cu 31,6% din voturi, o majoritate confortabilă de 54% din mandate. Împreună cu partenerul de coaliție, partidul liberal SZDSZ, cele 49,9% din voturi au fost atunci suficiente pentru 72% din mandate. În confruntarea sa cu tabuurile schimbării de sistem, publicistul János Széky și‑a bazat pe această comparație constatarea că instituțiile create atunci purtau deja în ele germenele abuzului de mai târziu.

„Într-o Uniune Europeană în dezmembrare, Viktor Orbán trăiește probabil cea mai mare creștere de putere din viața sa. Lordul Acton (1834‑1902), istoricul britanic, avertiza: puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Rămîne în continuare fără răspuns întrebarea dacă prim-ministrul mai poate învăța să exercite puterea fără să devină sclavul ei. Iar de răspunsul la această întrebare depinde nu numai viitorul Ungariei.” (Paul Lendvai)

Din cuprins: Cel ridicat de foarte jos • Strălucirea şi suferinţele unui tînăr politician • Groparii stîngii • Victoria lui Orbán în războiul rece civil • O victorie electorală discutabilă • Preţul „orbánizării” • Potentaţii de la curte • Rolul lui Orbán într-o Europă în descompunere

Paul Lendvai a părăsit Ungaria natală după revoluţia din 1956 şi s-a stabilit în Austria, unde a scris mai multe cărţi despre istoria ţărilor central-şi est-europene. Între 1982 şi 1987 a fost redactor-şef pentru Europa Centrală şi de Est al postului de televiziune Österreichischer Rundfunk (ORF), iar între 1987 şi 1998, director la Radio Österreich International (RÖI). În prezent este coeditor şi redactor-şef al revistei Europäische Rundschau. De acelaşi autor: Der rote Balkan (1969); Antisemitismus ohne Juden (1972); Die Grenzen des Wandels (1977); Der Medienkrieg (1981); Auf schwarzen Listen. Erlebnisse eines Mitteleuropäers (1996); Mein verspieltes Land. Ungarn im Umbruch (2010); Hungary: Between Democracy and Authoritarianism (2012); Leben eines Grenzgängers (2013).