Bucuresti

Simplitate-dramatism-suspans - cu Radu Toderici in Eu cand vreau sa fluier, fluier

Detalii

Categorie
Articole arta/cultura
Modificat
acum 3 ani si 11 luni
Vizualizari
681

Voteaza & Distribuie

Descriere

Pana la sange: Florin Serban, Eu cand vreau sa fluier, fluier


Daca debutul fulgerator al lui Florin Serban la Berlinala a luat prin surprindere atat criticii straini, cat si pe cei din Romania, filmul lui, Eu cand vreau sa fluier, fluier, ar trebui sa surprinda mai putin. In primul rand, fiindca e bun, cu nimic sub nivelul celor doua premii care il recomanda, dar mai ales fiindca el pune in lumina acea parte din cinematografia romaneasca pe care critica internationala nu a validat-o prin premii, asa cum a facut cu Moartea domnului Lazarescu, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile sau California Dreamin’, acele productii facute atunci cand sintagma „film romanesc" nu starnea acelasi efect ca azi.


Vazand Eu cand vreau sa fluier, fluier, macar tematic te poti duce cu gandul la acea perioada cand pe marile ecrane se putea vedea Filantropica, Occident si Furia. Eu cand vreau sa fluier, fluier pare in multe aspecte contemporan mai ales cu cel din urma.



La inceputul acestui deceniu, care a consacrat practic asa-numitul Nou Val romanesc, ingredientele care intrau in componenta unui film erau, pentru cine vrea sa-si aminteasca, mult mai eclectice, iar un regizor pastra sus pe lista printre prioritati atentia pentru efectele emotionale pe care filmul trebuie sa le aiba asupra spectatorului. Ceea ce nu inseamna ca 4 luni, 3 saptamani si 2 zile sau oricare din filmele „minimaliste" ale acestui prim deceniu romanesc nu acorda atentie spectatorului, in ciuda faptului ca exista un consens difuz in privinta indiferentei regizorilor romani la nevoile unui public autohton. Mai degraba, asa cum explica Mungiu intr-o secventa dintr-un documentar despre noile filme romanesti, proiectat la TIFF anul trecut, un regizor isi compunea filmul in raspar cu asteptarile pe care un public saturat de filme americane le avea, frustrandu-le; in locul unei actiuni precipitate, o durata lenta; in locul unui punct de vedere omniscient, unul subiectiv, si asa mai departe.


Propriu-zis, un film „minimalist" era o cura, o dezintoxicare. Cat de bine a functionat, se poate verifica in comentariile unor cronici la filme recente precum Politist, adjectiv. Cu toate acestea, acelasi public mai mult sau mai putin morocanos ar putea avea surpriza sa vada, dupa ani intregi de filme romanesti opuse canonului american si dupa un consum fie si frugal de cinematografie europeana, un film ca Moartea domnului Lazarescu cu placere. Oroare! Sa fie posibil asa ceva? Probabil unul dintre efectele cele mai neasteptate ale crearii unei traditii cinematografice in Romania (si al trecerii timpului, care e egal cateodata cu educarea) e acela ca, daca ca o parte a publicului ar putea fi inca surda la prezent, s-ar putea sa fie mai permeabila la trecutul recent. Si nu e vorba numai de filmul romanesc: imi inchipui ca, la sfarsitul deceniului, un spectator care a inghitit cu chiu cu vai un film de Cristi Mungiu ar putea digera mai linistit un film de Jean-Pierre si Luc Dardenne.



DAR. Evident, e loc aici si pentru un „dar". Cinematograful romanesc, desi e mereu pus sub semnul intrebarii la cele doua capete ale procesului, finatarea si distributia, nu a fost niciodata pur, estetizant, si nu incape, in ciuda numarului mic de filme, intr-o sintagma de doua cuvinte. Desi acest lucru e mai bine evidentiat in primii cinci ani ai deceniului, dintotdeauna au existat regizori care au incercat sa se intalneasca cu publicul macar intr-un punct comun. Idealul lor era ca publicul sa rezoneze cu filmul, sa se identifice cu personajele; pana la urma, chiar si Cristi Mungiu a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, din moment ce Amintiri din Epoca de Aur e, declarat, un proiect pentru public.


Filmele de la inceputul anilor 2000, care deseori combinau indrazneala estetica si unele teme sau rezolvari care tineau de un tip mai conventional de cinema, pe care critica europeana rareori le-a vazut, sunt punctul de referinta al lui Eu cand vreau sa fluier, fluier. Si nu e vorba aici de o deductie nefericita provenita din CV-ul lui Florin Serban, care a studiat la Columbia, deci ar trebui sa fie aliniat unei maniere americane de a regiza etc. E destul sa-l auzi vorbind pe regizor pentru a-ti da seama cat de importanta e pentru el experienta pe care o are spectatorul privindu-i filmul.


Cand e vorba sa-si caracterizeze pelicula de debut, Serban insista pe cat de puternic si cat de intens este Eu cand vreau sa fluier, fluier, chiar in comparatie cu competitorii lui de la Berlin. Nu poti sa nu te gandesti la Furia lui Radu Muntean, un exemplu clasic pentru felul in care filmul poate actiona ca defulare: cati oare nu au empatizat cu finalul extrem de violent (desi imblanzit, prin distantare) al acestui film din 2002, in care personajul lovea pana la saturatie un necunoscut, directionandu-si exasperarea creata de prea multa Romanie? Eu cand vreau sa fluier, fluier e la fel de anarhist, incepand cu titlul. Desi scenariul nu explica in niciun fel expresia preluata din piesa Andreei Valean (si care in textul original avea alta functie), odata ce ai vazut filmul, orice explicatie e inutila: acesta e un film tipic anti-establishment, fara scuze inutile, fara regrete.



Scenariu si filmul sunt construite altfel incat sa il vedem pe protagonist, Silviu, un detinut in pragul eliberarii, neputincios: directorul penitenciarului nu vrea sa il asculte, detinutii ii sunt ostili sau il trateaza cu indiferenta. E evident ca orice spectator empatizeaza cu o situatie in care un personaj simte ca pierde cu totul controlul situatiei, asa cum se intampla treptat in film.



Cu toate acestea, exista un punct din care personajul evadeaza din lasitatea si obedienta cotidiana; in literatura, cand un personaj ajunge intr-o asemenea situatie, el devine un erou, nemaifiind supus propriei conditii.


Silviu, interpretat cu aplomb de tanarul George Pistereanu, decide sa intoarca situatia in favoarea lui, luand ca ostateca o studenta de care e (probabil) indragostit. Eu cand vreau sa fluier, fluier devine, in partea de final, un film de gen. Numai ca, spre deosebire de filmele cu ostateci mult prea cunoscute pe care spectatorul le va derula in liniste pe propriul lui ecran interior, asteptand un final previzibil (la proiectie, in randul din fata mea, un ins a exclamat la final „Cum? Asta-i tot filmul?", asteptand probabil o rezolvare mai apropiata de conventional), Florin Serban trateaza intreaga situatie simplu, alternand scenele de tratative cu acelea in care Silviu sta amenintator cu un ciob de sticla la gatul studentei.


Fara o structura prea complicata, in care sa-i vedem pe gardieni stabilind un plan de dezamorsare a situatiei, limitand camera in buna parte la interiorul in care se afla cei doi, detinut si ostateca, aceasta e neindoielnic cea mai buna parte a filmului – fiindca e simpla, fiindca stim prea putin ce are de gand Silviu. Nu doar ca simtim cum tensiunea urca, ci putem si vedea acest lucru: pe mana in care Silviu tine ciobul, in timp, se poate vedea sange. A inceput sa se teama si a strans instinctiv mai tare de ciob? Nu stim.


Tot ce aflam e planul lui, pe care si-l pune in aplicare cu concursul neverosimil al unor gardieni stupefiati si in admiratia zgomotoasa a celorlati detinuti. Brusc, in ultimele lui minute, Eu cand vreau sa fluier, fluier devine Absolventul lui Mike Nichols: dupa revolta zgomotoasa si oarecum comica a protagonistului, banalul, nimicul, plictisul. Dar ireversibilul s-a produs si spectatorul a trecut deja prin etapele pe care i le pregatise regizorul.


Cu toate ca Eu cand vreau sa fluier, fluier poate sa fie de-a dreptul naturalist stilistic, nu doar fiindca e brutal, ci din cauza ca regizorul coloreaza fundalul cu exact acel gen de muzica pe care cineva ar lega-o de mediul in care se petrece povestea, in cazul nostru, o manea care insoteste genericul final, exista destule indicii ca Florin Serban are calitatile necesare pentru a asambla simplu si eficient o poveste pentru a produce efectul dorit. Dupa toate probabilitatile, nu e ultimul film facut dupa aceasta formula (simplitate+dramatism+suspans) pe care o sa-l vedem in cinematografia romaneasca si intre viitoarele filme ale acestui promitator regizor.


sursa: artactmagazine.ro