Bucuresti

Bucureștiul în literatură: de la Mircea Eliade la scriitorii contemporani

Detalii

Categorie
Manifestari culturale
Modificat
acum 4 ani si 10 luni
Apartine de
Fundatia Calea Victoriei
Vizualizari
278

Voteaza & Distribuie

Descriere

Mitologia bucureşteană instituită de proza lui Mircea Eliade rămâne una dintre cele mai complete imagini ale oraşului din literatura română. Fie că e vorba despre capitala străbătută de semnele modernităţii, a vitezei şi reclamelor strălucitoare (precum, îndeobște, în romanele generaționiste) și oraş aproape patriarhal, cu reminescenţe din La Belle Epoque, al mahalalelor şi semnelor călăuzitoare care alcătuiesc, prin labirintul urban, un traseu misterios, din proza fantastică.

Bucureştiul eliadesc a reușit impunerea unor zone emblematice în memoria colectivă şi a unui spaţiu de referinţă în literatura română. Modul în care spaţiul Bucureştiului real este restituit literar în paginile din nuvelele „bucureştene“, transformarea spaţiului real în spaţiu ficţional şi integrarea unor toposuri-cheie într-o geografie care să vizeze ordinul miticului ţin de percepţia subiectivă, alterată de depărtarea în timp şi spaţiu de locurile geografiei bucureştene interbelice. Ne va interesa, în acest context, cum se recreează literar imaginea interbelicului bucureștean în proza lui Eliade, care este raportul dintre Bucureștiul magic, al semnelor, și cel istoric, și în ce măsură imaginea acestuia din urmă este falsificată atunci când e filtrată prin procedeele specifice literaturii.

La fel de mult s-a vorbit însă și despre Bucureștiul cărtărescian, oraș fabulos și parte dintr-o geografie „inventată“, cum însuși autorul avertizează. Orașul e, în Orbitorul cărtărescian,  un construct, există deopotrivă în mai multe realități care comunică, e unul dintre obiectele stranii, spațio-temporale, o lume cvadridimensională care amintește de Zona lui Thomas Pynchon. Într-un alt sens, Bucureștiul cărtărescian instituie o geografie senzorială, al cărei fundament îl reprezintă primele tatonări perceptive ale lumii înconjurătoare întreprinse de micul Mircea, cele care dau contur lumii magice, exemplarizate, a copilăriei, obiectul tuturor căutărilor ulterioare ale adultului. Există, de asemenea, în Orbitor, și un mod cu totul particular, fără precedent în literatura română, de raportare la oraș ca la o entitate însuflețită, organică, un corp viu, cu o geografie secretă ce corespunde unei anatomii, unde străzi și locuri corespund unor artere, organe etc. Bucureștiul e, deopotrivă, și un alter ego, imagine în oglindă a lui Mircea, dublu fantomatic. Nu în ultimul rând, Bucureștiul e un text, care se poate citi și interpreta – la fel cum textul pe care îl scrie Mircea e deopotrivă un oraș – nu o dată străzile acestuia confundându-se cu rândurile cărții.

La Gabriela Adameșteanu, un peisaj plurisenzorial, mai puțin relevant din punct de vedere al topografiei și mai mult din cel al peisajului interior, se deschide în Drumul egal al fiecărei zile, o imagine a lumii bucureștene din anii ’60 reconstituită în maniera unora dintre descrierile din O plimbare scurtă după orele de serviciu, Vară-primăvară etc. Orașul se contaminează de viața interioară a personajului, suferind, la rândul său, printr-un raportul reciproc, o transformare tributară stării emoționale a celui care îl străbate. Entitate misterioasă, antropomorfizată, orașul „se îmbolnăvește“ de „panica sfârșitului de săptămână“, suferă de melancolie, „se însănătoșește“  – e o ființă care trăiește într-un raport secret, mimetic, cu personajul.

Care este raportul dintre aceste tipuri de peisaj bucureștean și care e legătura dintre imaginea literară și istoria concretă vor fi punctele noastre de plecare.

Sursa informatii: www.fundatiacaleavictoriei.ro