Azilul de noapte
Piesa cea mai jucată a lui Maxim Gorki, o umanitate izbitor suferindă, decăzută, cu totul dezmoştenită. Micii burghezi din această piesă şi-au pierdut cu totul şansa oricărei recuperări: ei au ucis, au furat, au fost alungaţi, au căzut într-o promiscuitate pe care societatea nu se gândeşte să le-o corecteze, dimpotrivă. Dacă dăm la o parte grosolănia afişată – explicabilă prin duritatea lovirii lor cu viaţa şi nedreptatea – descoperim în ei aceleaşi vitale aspiraţii pe care omul de dintotdeauna le are şi le va avea: nevoia profundă şi luminoasă de a fi crezuţi, compătimiţi, de a spera în refacere, de a fi înţeleşi şi mângâiaţi, nevoia de a se confesa – şi mai cu seamă de a trăi altfel, chiar dacă au greşit.
