Dansul mortii
Infernul este înfricoșător pentru că este atopic. Cum am putea să știm dacă nu cumva infernul și paradisul nu sunt de fapt aici, pe pământ, în lumea noastră? Suntem pedepsiți în viață și trebuie să suferim pentru faptele noastre în cel mai adânc iad, la fel cum suntem și răsplătiți și trăim cel mai dulce paradis. Poate că suntem pedepsiți pentru rătăcirile noastre din vis, și atunci, ca să evităm suferința, suntem condamnați să trăim într-o perpetuă stare de vis, pe care o creăm artificial. Dar un vis fără sfârșit, oricât ar fi de frumos, devine în cele din urmă un coșmar.
Condamnații locuiesc într-un palat de cleștar și cred că se numără printre cei aleși. Angoasa își face loc însă în cele mai întunecate unghere și începe să crească și să devoreze totul în jur. Condamnații realizează că palatul lor e o închisoare din care nu mai există cale de ieșire, alta decât Moartea. Fericirea lor era doar o beție de opium. Pereții translucizi de cristal se relevă de fapt a fi pereții întunecoși ai unei sticle de ambră. Ca o celestografie care imortalizează pe hârtia fotografică lăsată să expună strălucirea cerului senin de noapte doar impuritățile substanței revelatoare.
