În fiecare zi, în cabinetele Therapy Hub, vedem adulți curajoși care poartă în suflet răni vechi. Nu sunt vizibile. Nu lasă cicatrici pe piele, dar sunt acolo, adânci, persistente, uneori tăcute, alteori zgomotoase. Sunt rănile copilăriei. Traumele mici și mari care au rămas netratate și care, fără să ne dăm seama, modelează cine devenim, cum iubim, cum ne raportăm la noi înșine și la ceilalți.
Când vorbim despre traumă, ne gândim atât la evenimente ample: abuzuri grave, pierderi tragice, accidente, dar și la trauma văzută ca o lipsă undeva: lipsa unui părinte emoțional disponibil, lipsa încurajării, lipsa siguranței. Poate fi un părinte critic, rece sau inconsecvent. Un mediu impredictibil sau o copilărie trăită într-o casă unde tensiunea plutea în aer.
Astfel, le putem clasifica în:
În esență, trauma este orice experiență care depășește capacitatea copilului de a face față și care nu este procesată într-un mediu sigur. Corpul și psihicul rămân în stare de alertă. Iar acel copil speriat, rușinat sau invizibil continuă să trăiască în adultul de azi.
Cum retrăim traumele ca adulți?
Traumele nerezolvate din copilărie pot avea efecte multiple, uneori surprinzător de subtile. Iată câteva moduri în care ele pot influența viața noastră de adult.
Ce ne spun studiile despre traumă?
Unul dintre cele mai ample studii în domeniu este cercetarea Adverse Childhood Experiences, pe scurt ACE, realizată de Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) și Kaiser Permanente. Studiul arată că, cu cât o persoană are mai multe experiențe adverse în copilărie (abuz sexual, abuz fizic, abuz verbal, părinte bolnav psihic, părinte alcoolic sau dependent de o substanță, părinte condamnat la închisoare, pierderea unui părinte, violență domestică, neglijare emoțională, neglijare fizică), cu atât riscul de boli cronice, probleme de sănătate mentală și dificultăți în relații este mai mare.
De asemenea, cercetări recente din neuroștiințe arată că trauma afectează dezvoltarea creierului, în special în zonele care reglează emoțiile și răspunsul la stres: amigdala (hiperactivată), hipocampul (memorie și învățare) și cortexul prefrontal (decizii și autocontrol).
Amigdala: hiperactivitatea acestei regiuni poate duce la o sensibilitate crescută la amenințări și o predispoziție spre anxietate și reacții emoționale intense.
Hipocampul: expunerea cronică la stres poate reduce volumul hipocampului, afectând capacitatea de învățare, memorie și gestionarea stresului.
Cortexul prefrontal: afectarea acestei zone poate duce la dificultăți în luarea deciziilor, controlul impulsurilor și reglarea emoțiilor.
Nu ești ce ai trăit în trecut!
Trauma nu e un verdict, ci un punct de plecare. Este o rană emoțională care poate fi alinată. Vindecarea începe cu conștientizarea faptului că ceva din trecutul tău încă trăiește în prezentul tău. Apoi, cu răbdare și blândețe, învățăm să-l ascultăm pe acel copil interior care nu a fost auzit atunci.
Terapia este un spațiu sigur în care putem face exact asta. Abordarea potrivită poate ajuta la procesarea durerii, recalibrarea reacțiilor emoționale și construirea unui sine autentic.
Dacă simți că porți în tine dureri vechi, să știi că nu ești singur. Nu ești defect. Ești un adult care a învățat să supraviețuiască și care poate învăța să trăiască, nu doar să reziste.
Trauma nu e ce ți s-a întâmplat, ci felul în care ai fost lăsat singur cu ceea ce ți s-a întâmplat. Iar în prezent, nu mai ești singur.
Cu blândețe, echipa de psihoterapeuți București Therapy Hub.
Ce înseamnă o traumă din copilărie?
Când vorbim despre traumă, ne gândim atât la evenimente ample: abuzuri grave, pierderi tragice, accidente, dar și la trauma văzută ca o lipsă undeva: lipsa unui părinte emoțional disponibil, lipsa încurajării, lipsa siguranței. Poate fi un părinte critic, rece sau inconsecvent. Un mediu impredictibil sau o copilărie trăită într-o casă unde tensiunea plutea în aer.
Astfel, le putem clasifica în:
- Active (abuz fizic, emoțional, sexual),
- Pasive (neglijență, respingere emoțională),
- Ascunse (creșterea într-un mediu instabil, hipercriticism, absența afecțiunii).
În esență, trauma este orice experiență care depășește capacitatea copilului de a face față și care nu este procesată într-un mediu sigur. Corpul și psihicul rămân în stare de alertă. Iar acel copil speriat, rușinat sau invizibil continuă să trăiască în adultul de azi.
Cum retrăim traumele ca adulți?
Traumele nerezolvate din copilărie pot avea efecte multiple, uneori surprinzător de subtile. Iată câteva moduri în care ele pot influența viața noastră de adult.
- Relații dificile unde alegem parteneri care repetă dinamici din familie (critici, indisponibili, controlatori) sau evităm apropierea de teamă rănirii.
- Stimă de sine scăzută unde ne simțim „insuficienți", „greșiți", mereu în căutarea aprobării, indiferent cât de bine ne descurcăm sau îi ajutăm pe ceilalți.
- Dificultăți emoționale precum:anxietate, depresie, furie reprimată sau izbucniri bruște.
- Hiperindependență sau dependență emoțional - fie nu cerem niciodată ajutor, fie simțim că nu putem funcționa fără altcineva.
- Trupul ne vorbește prin dureri cronice, insomnii, probleme digestive pot fi expresii ale traumelor vechi (idee susținută de dr. Bessel van der Kolk în cartea „Corpul nu uită").
Ce ne spun studiile despre traumă?
Unul dintre cele mai ample studii în domeniu este cercetarea Adverse Childhood Experiences, pe scurt ACE, realizată de Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) și Kaiser Permanente. Studiul arată că, cu cât o persoană are mai multe experiențe adverse în copilărie (abuz sexual, abuz fizic, abuz verbal, părinte bolnav psihic, părinte alcoolic sau dependent de o substanță, părinte condamnat la închisoare, pierderea unui părinte, violență domestică, neglijare emoțională, neglijare fizică), cu atât riscul de boli cronice, probleme de sănătate mentală și dificultăți în relații este mai mare.
De asemenea, cercetări recente din neuroștiințe arată că trauma afectează dezvoltarea creierului, în special în zonele care reglează emoțiile și răspunsul la stres: amigdala (hiperactivată), hipocampul (memorie și învățare) și cortexul prefrontal (decizii și autocontrol).
Amigdala: hiperactivitatea acestei regiuni poate duce la o sensibilitate crescută la amenințări și o predispoziție spre anxietate și reacții emoționale intense.
Hipocampul: expunerea cronică la stres poate reduce volumul hipocampului, afectând capacitatea de învățare, memorie și gestionarea stresului.
Cortexul prefrontal: afectarea acestei zone poate duce la dificultăți în luarea deciziilor, controlul impulsurilor și reglarea emoțiilor.
Nu ești ce ai trăit în trecut!
Trauma nu e un verdict, ci un punct de plecare. Este o rană emoțională care poate fi alinată. Vindecarea începe cu conștientizarea faptului că ceva din trecutul tău încă trăiește în prezentul tău. Apoi, cu răbdare și blândețe, învățăm să-l ascultăm pe acel copil interior care nu a fost auzit atunci.
Terapia este un spațiu sigur în care putem face exact asta. Abordarea potrivită poate ajuta la procesarea durerii, recalibrarea reacțiilor emoționale și construirea unui sine autentic.
Dacă simți că porți în tine dureri vechi, să știi că nu ești singur. Nu ești defect. Ești un adult care a învățat să supraviețuiască și care poate învăța să trăiască, nu doar să reziste.
Trauma nu e ce ți s-a întâmplat, ci felul în care ai fost lăsat singur cu ceea ce ți s-a întâmplat. Iar în prezent, nu mai ești singur.
Cu blândețe, echipa de psihoterapeuți București Therapy Hub.
